Sculptură

Tudor Cataraga: “Viaţa înseamnă plinuri şi goluri...”

În ultimii ani, expoziţia autumnală nu constituie o noutate în viaţa artistică chişinăuiană, însă cea din toamna curentă a fost una specială, pentru întîia oară fiind concomitent şi un concurs pentru Premiul Naţional 2005 al Ministerului Culturii. Ei, bine, s-a întîmplat că norocosul cîştigător sînt eu. Faptul că juriul a decis să fie premiată anume lucrarea mea m-a făcut să trăiesc nu doar elementara satisfacţie de învingător. Faptul m-a bucurat din mai multe considerente. Să zicem, nu mi s-au făcut reproşuri cu privire la denumirea, la prima vedere cam deşănţată, a lucrării – “Definiţia formelor în planuri cu raporturi diferite”, ceea ce, altădată, s-ar fi putut întîmpla. De asemenea, nici la caracterul ei extrem de abstract. Pentru că, trebuie să vă spun, cînd o vreme în urmă am participat la concursul pentru proiectul unui monument al lui Eminescu, am prezentat două variante, la care am lucrat cu aceeaşi dragoste şi inspiraţie, însă una avea un caracter mai abstract şi un limbaj plastic mai apropiat mie: era o metaforă pură, care, după mine, îl exprima pe poet mai complet, mai adecvat. Eu, desigur, aş fi optat pentru aceasta, pe cînd juriul a dorit să fie mai distinct însuşi chipul poetului, acceptînd-o pe cealaltă... Astăzi, puteţi vedea respectivul monument în scuarul Teatrului Naţional “M. Eminescu”. Mi s-au spus multe lucruri frumoase în calitate de autor al lui, şi el, într-adevăr, iese într-un fel din contextul celorlalte monumente din Chişinău, însă cel care mi-a intuit conceptul în cea mai mare măsură a fost eminescologul ieşean, acad. Constantin Ciopraga, care scria după dezvelire că „...diferă de toate statuile de acest gen, în sensul că nu porneşte de la imaginea reală şi nu o absolutizează, nu o mitizează, ci o interpetează făcînd din Eminescu o personalitate planetară. Personalitate care întruneşte elemente de fizionomie, de caracterologie, de spiritualitate romantică şi în acelaşi timp îşi asumă elemente de tehnică sculpturală modernă”.

Prin lucrarea prezentată la actualul concurs, am vrut să arăt ceva nou, ceva chiar spectaculos, dacă vreţi, în această formulă, deşi ea nu este nouă (în acelaşi stil am lucrat Hiperion, Maternitate (cîteva variante), Om-pasăre ş.a.); pur şi simplu, de data aceasta s-a proiectat mai evident. Se poate spune că e ceea ce mă reprezintă, de aceea am încercat să menţin şi aici limbajul plastic pe care-l consider al meu şi de care, pînă nu mi-au venit alte idei, mă ţin, el fiind pentru mine important şi ca expresie, şi ca modalitatea care mă personalizează ca artist. Prin această structură şi arhitectonică, vreau să spun simplul şi, de fapt, cunoscutul adevăr că viaţa, în esenţă, se compune din două lucruri: plinuri şi goluri... Această filozofie a existenţei umane o expun într-un limbaj plastic modern, acesta fiind, de fapt, un conglomerat de elemente sculpturale abstracte, asemănător cu o broderie sau dantelă, în configuraţia cărora plinul şi golul alternează în mod bizar.

Odată cu premiul cîştigat, m-am ales şi cu sentimentul că mileniul III, la sigur, va aduce schimbări şi în stilul sculpturii monumentale, dat fiind faptul că, odată cu alte schimbări din viaţa noastră, se schimbă şi arhitectura oraşelor, dar şi mentalitatea oamenilor, aşa încît, îndrăznesc să cred, “Definiţia formelor în planuri cu raporturi diferite” şi-ar putea găsi locul în peisajul Chişinăului. Pentru că generaţiile de astăzi sînt capabile să perceapă şi să accepte în mediul lor de trai o nouă variantă de sculptură monumentală: monumente-metaforă, monumente-alegorie, care să conţină şi o anumită încărcătură estetică, şi o semnificaţie. După cum ştim, actuala guvernare a procedat la nişte acţiuni concrete în vederea elaborării unui plan general de construcţie şi renovare a Chişinăului, în conceptul căruia cred că ar fi binevenită şi o intervenţie în acest sens, – bineînţeles, cu concursul unor specialişti competenţi, – deoarece capitala ţării (de altfel, ca şi întreaga ţară!) e săracă la capitolul monumente. Soluţionarea problemei nu ar fi dintre cele dificile. În atelierele multor artişti plastici se prăfuiesc de ani compoziţii sculpturale şi sculpturi care prezintă interes şi cărora le-ar sta bine la intersecţii de străzi şi de drumuri, în parcuri şi scuaruri, în faţa unor edificii şi instituţii, şi nu numai în Chişinău, ci şi pe întreg teritoriul ţării. Altfel spus, dacă de atîta vreme în viaţa noastră există acest gol, trebuie să urmeze, în sfîrşit, şi un plin. Un plin cît se poate de plin...