Ca o piramidă în faţa timpului

Ion Druţă s-a anunţat chiar din începuturi ca un talentat explorator al intelectului şi psihologiei individului, dar şi al societăţii umane în ansamblu, toate acestea fiind amplasate într-un larg context spaţial, temporal, istoric, filozofic. Cu trecerea timpului, aceste calităţi şi însuşiri ale harului druţian capătă noi dimensiuni şi se realizează în opere epice, lirico-epice şi dramatice de o rară şi impresionantă forţă artistică. Se vorbeşte uneori despre personalităţi artistice şi culturale care reprezintă o întreagă epocă în istoria poporului lor. Autorul „Frunzelor de dor”, care a trecut prin focul şi apele tulburi ale ultimelor trei sferturi de secol XX, şi care, fireşte, nu au putut să nu-l afecteze şi să-l influenţeze, a izbutit şi izbuteşte să-şi menţină nealterată imaginea sa de creator al unei lumi reale, sprijinită pe veşnice şi temeinice valori general-umane.

În căutarea acestor valori perene, mai exact spus, a rădăcinilor lor, I. Druţă s-a văzut pus în faţa cîtorva obiective fundamentale, care trebuiau şi trebuie să fie cunoscute şi asimilate organic pentru a ne putea afirma cu adevărat în istorie. Care sînt aceste obiective, identificate de scriitor? În temei, se profilează patru centre de coagulare: a) tradiţiile populare şi folclorul naţional; b) istoria naţională din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre; c) istoria culturilor şi civilizaţiilor regionale şi universale, fără de care e imposibil de a interpreta corect şi plenar fenomenul naţional; d) viaţa şi destinul marilor personalităţi din istoria neamului, al figurilor emblematice, care, prin prestanţa şi opera lor, demonstrează în mod cert caracterul indisolubil dintre ceea ce numim noi fond naţional şi valori universale.

Pentru a te instala în aceste diversificate şi multidimensionale istorii sînt necesare nu numai ambiţie şi Har Dumnezeiesc, dar şi enorme cunoştinţe, acumulate în rezultatul unor eforturi intelectuale şi morale de Sisif, de investigator, cu reale capacităţi de a separa grîul de neghină, şi de a construi, pe temeiul vestigiilor şi documentelor care s-au păstrat, propriile edificii. Tocmai aici îşi dau mîna, se intersectează şi se susţin reciproc munca de investigator, de om al cunoaşterii şi cunoştinţelor, cu cea de creator al unor chipuri şi valori, ce-şi află sprijin în imaginaţia, intuiţia şi inspiraţia creativă a gospodarului şi constructorului de edificii artistice. „Căderea Romei”, „Apostolul Pavel”, „Biserica albă”, „Plecarea lui Tolstoi”, „Ultima dragoste a lui Petru cel Mare”, inspiratul poem dialogat „Poienele lui Stere”, consacrat uriaşului de la Soroca – şi multe altele, sînt exemple grăitoare în ce priveşte prezenţa activă şi constantă a autorului moldovean – cu pana şi cuvîntul – în istoria şi în conştiinţa neamului.

Ion Druţă, ca nimeni altul (poate cu excepţia lui Andrei Lupan) s-a zbătut întreaga-i viaţă pentru readucerea în actualitate a simbolurilor neamului prin ridicarea monumentului „Lumînarea recunoştinţei” pe colinele Sorocii; prin organizarea unor manifestări ştiinţifice – naţionale şi internaţionale – cum a fost cea din 1994 cu genericul „Apostolul Pavel şi pericolul autonimicirii”; sau prin manifestările de amploare privind sărbătorirea jubileelor unor nume de referinţă ale culturii şi literaturii noastre – Dimitrie, Antioh şi Maria Cantemir, Constantin Stere, Andrei Lupan; prin participarea nemijlocită sau prin susţinerea editării operei lor şi ale altora, în condiţiile dispariţiei cenzurii şi restricţiilor de tot felul.

Se ştie că întreaga operă artistică şi publicistică a lui Ion Druţă e străbătută, de la un capăt la altul, de două mesaje spiritual-morale fundamentale: de ideea creştinismului atotpurificator şi de ideea ocrotirii cuibului familial, a casei părinteşti şi a neamului, a casei comune a tuturor trăitorilor de pe globul pămîntesc; şi nu numai privind dăinuirea fizică a omenirii în faţa pericolului nimicirii nucleare, dar şi rezistenţa morală a acesteia în faţa consumismului atotpustiitor, arivismului, invidiei, urii, lăcomiei, trădării şi altor vicii, toate luate împreună, punînd în pericol însăşi existenţa sufletului ca atare şi a memoriei omului şi omenirii, în general. De aceste gînduri, dureri şi frămîntări sînt pătrunse nu numai romanul (şi varianta lui dramatică) „Biserica albă”, dar şi scrieri de performanţă artistică cehoviană-tolstoiană, cum este romanul „Povara bunătăţii noastre” şi drama „Păsările tinereţii noastre”.

Acest zbucium sfîşietor atinge cota de vîrf la sfîrşitul deceniului al nouălea şi începutul celui de al zecelea al secolului XX, cînd Ion Druţă îşi îndreaptă privirile şi simţirile către chipul şi destinul tragic al marelui Apostol Pavel, care, păcătuind în faţa lui Iisus, îşi răscumpără nedreptăţile şi nelegiuirile săvîrşite, prin adînci spovedanii şi pocăinţă, plătind cu viaţa devierile grave de la normele de conduită ale moralei şi învăţăturii creştine.

Din prigonitor al Mîntuitorului, zice I. Druţă, acest suflet s-a transformat în unul din arhitecţii principali ai creştinismului: „Cu chipul Mîntuitorului în inimă” Apostolul Pavel a cutreierat lumea, ţesînd cărăruşe de la pragul Urii la casa iertării, legînd prin poduri de frăţie şi omenie maluri care nici nu vroiau să ştie unul de altul şi „înrudind suflete necăjite cu alte suflete tot atît de singure şi înstrăinate” („Vremuri apostolice”, 1993) „Cînd sînt neputincios sînt tare”, se destăinuieşte marele creştin şi marele pătimit. Sînt cuvintele aceluia care a fost bătut cu biciul în Sinagogi, aruncat de pe stînca Osîndei, lovit cu pietre, trecut prin judecăţi, ca în cele din urmă să recunoască că „e obişnuit să moară în fiecare zi” – acesta e sfîntul şi martirul Apostolul Pavel.

Legenda, mitul şi istoria biblică sînt permanent însoţite de legenda, mitul şi istoria neamului. Ecourile cîntecului de dor şi a baladei populare se fac auzite  şi simţite în întreaga operă artistică a scriitorului indiferent de faptul dacă subiectele abordate ţin de mit sau de cotidianul imediat. Între varietăţile sublime ale baladei, „Mioriţa” se remarcă în mod deosebit. Încă în 1974, în eseul „Balada de care se teme timpul”, I. Druţă mărturisea: „Aş crede că Mioriţa ne domină prin nemuritoarea ei măiestrie. Lîngă această baladă de o sută de versuri se ofilesc şi mor mii şi mii de versuri, bănuite a fi clasice, iar Mioriţa rămîne rezistînd în timp ca o piramidă egipteană, despre care un istoric antic a spus foarte frumos – totul se teme de ruinarea timpului, iar timpul numai de piramide se teme”.

Din această credinţă nestrămutată în nemurirea şi nedepăşirea geniului popular s-a născut frumoasa şi înălţătoarea idee de a construi o casă-memorial întru conservarea în conştiinţa neamului a ciobanului sau a omului simplu din popor, zis Badea Mior, care a zămislit această minune artistică pe nume Mioriţa. Acest îndemn, apel sau chemare, scriitorul l-a formulat explicit, convingător şi mobilizator în eseul „O casă pentru Badea Mior” (1987). Cităm: „Mereu ne întoarcem la baladele şi doinele noastre, la Mioriţa, la acea vatră caldă pe care a crescut nu atît o casă de copii, cît un neam întreg”.

Anume autorul anonim al acestei capodopere a pus umărul din plin „la formularea identităţii noastre”, fapt pentru care trebuie să-i fim adînc recunoscători, ridicînd o casă, „un monument undeva pe un vîrf de deal … Să ne adunăm la el pentru a-i sărbători munca şi talentul, să ne adunăm pentru a ne vedea unul pe altul la lumina vieţii sale”. Fraza din eseul „Pămîntul, apa şi virgulele” (1987): „Pămîntul, istoria şi limba sînt cei trei stîlpi pe care se sprijină neamul” devenise la intersecţia deceniilor opt şi nouă a secolului XX una emblematică şi focalizatoare de enorme energii spirituale.

Apelul lui I. Druţă a fost auzit şi acceptat cu entuziasm la început. Un larg ecou l-a avut mai ales în rîndurile tineretului. Din lipsă însă de mijloace material-financiare, realizarea proiectului mergea greu. Numai perseverenţa şi insistenţa supraomenească a scriitorului au fost în stare să urnească carul din loc. La zece ani după lansarea proiectului, în 1997, în eseul „La toamnă, la Badea Mior”, Ion Druţă venea cu nişte veşti încurajatoare, optimiste în felul lor: arhitecţii Ion Pascal şi Lîsîi prezentase proiectul Lumînării recunoştinţei cu toate splendorile ei. „Revenim la Lumînarea Neamului, nota autorul în eseul respectiv, pentru că Mioriţa este esenţa istoriei noastre, pecetea spiritului nostru, Zodia noastră, dacă vreţi. De ce ţinem noi atît de mult la acest poem dramatic, de ce ne tot întoarcem la această baladă nemuritoare? O facem pentru că trecutul alimentează spiritul şi deschide uşa zilei de mîine. Nici un copac nu poate fi verde fără rădăcini, nici un popor nu poate rezista în timp fără trecut”.

Finisînd aceste note privind încadrarea  lui Ion Druţă în spaţiul ştiinţific academic, nu putem trece total cu vederea şi vom nota măcar în treacăt, ţinuta cu adevărat academică, comportamentul civilizat al omagiatului nostru de azi faţă de predecesori şi faţă de colegii săi de azi, faţă de oponenţii săi oneşti şi mai puţini oneşti, preferînd discuţia argumentată, la obiect, în pofida denigrării, umilirii şi atacului la persoană.

Undeva Druţă mărturiseşte că atunci cînd unii dintre oponenţii săi treceau şi mai trec peste limitele eticii şi bunei-cuviinţe elementare în promovarea unei sau altei idei, el preferă să-i treacă cu vederea, să nu-şi consume în zădar forţele fizice şi intelectuale. E şi aceasta o manifestare de ţinută civilizată şi academică. Despre oponenţi de acest fel încă Dante spunea: „Aceştia nu merită cuvinte – aruncă spre ei o privire ironică din mers şi caută-ţi de drum mai departe”.

Acad. Haralambie CORBU