Petru Pruteanu: „Pictarea icoanelor este o slujire duhovnicească”

Ieromonahul Petru Pruteanu este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Iaşi (2001). Are studii doctorale la Moscova (Universitatea Umanistă „Sf. Tihon”) şi la Kiev. În 2006 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Antropologia teologică a părintelui profesor Dumitru Stăniloae”.  A fost călugărit la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi în 2002, în cinstea Sf. Ierarh Petru Movilă al Kievului, apoi hirotonit ierodiacon şi ieromonah la Mănăstirea „Naşterea Domnului” din Zăbriceni, Edineţ în anul 2003 de către PS Dorimedont. Actualmente este decanul Facultăţii de Teologie de la Edineţ.

– Părinte Petru, vă propunem să discutăm un subiect mai delicat. Este vorba despre pictura bisericească pe care unii credincioşi au fost învăţaţi să o asocieze cu „chipul cioplit” şi care a provocat în istoria bisericii nu doar dispute, dar şi vărsări de sînge. Cum au ajuns Bisericile să fie înfrumuseţate cu icoane şi fresce şi care este rostul lor estetic şi duhovnicesc?

– Icoană poate fi tot ceea ce ne duce cu gîndul la Dumnezeu şi nu ne limitează la realitatea văzută, ci ne ajută să o transcendem pentru a-L vedea duhovniceşte pe Dumnezeu Cel nevăzut, iar chipul cioplit sau idolul este orice lucru sau fiinţă care se interpune între noi şi Dumnezeu.  Deci, pînă la urmă, orice element din natură poate fi în acelaşi timp şi icoană şi chip cioplit, depinde cum ne raportăm la el – ca la o fereastră spre Dumnezeu sau ca la un zid între noi şi Dumnezeu.

Teologic vorbind, întreg cosmosul, aproapele nostru şi cu atît mai mult o imagine religioasă, pot să ne ducă cu gîndul la Dumnezeu şi atunci ele nu sînt altceva decît icoane spre Absolut. Anume un astfel de rol îl au chipurile Mîntuitorului, ale Maicii Domnului sau ale Sfinţilor. Închinarea la aceste icoane nu este nici pe departe închinarea la lemn, ramă, hîrtia sau vopselele utilizate, ci este o închinare la persoana reprezentată, la fel cum şi privirea la fotografia mamei nu este o simpatie faţă de hîrtia fotografică, ci faţă de persoana care, prin această imagine, ne este mai aproape...

De obicei, sectarii, care au pierdut orice realitate simbolică şi nu au nici o Sfîntă Taină, nu înţeleg aceste lucruri elementare sau le înţeleg, dar în mod intenţionat răstălmăcesc textele biblice pentru a-i clătina pe cei mai slabi în credinţă.

– În ce măsură este important ca un pictor specializat în pictura bisericeasca să ducă un mod de viaţă creştin? Cum credeţi, cineva care pictează nuduri este îndreptăţit moral să încerce şi chipuri de sfinţi sau scene  din Biblie?

– Icoana nu este un portret, ci o imagine care trebuie să reflecte sfinţenia, iar o asemenea taină nu poate fi redată de cineva care nu trăieşte sfinţenia măcar într-o mică măsură.

În trecut, dar şi astăzi, pictorului i se cere ca să aibă o viaţă curată, să ţină post şi să fie spovedit şi împărtăşit, pentru că numai un om împăcat cu Dumnezeu şi aflat în urcuşul sfinţeniei, poate să reflecte  iconografic chipurile sfinte. Pictarea icoanelor este şi ea o slujire duhovnicească şi ea trebuie făcută cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie. Poate de aceea cei mai mari iconari din istoria Bisericii au fost anume călugării.

– Există şcoli specializate în pictura bisericească la noi în Moldova?  Care sînt cele mai prestigioase şcoli de specialitate (care pregătesc iconari şi pictori de fresce) în ţările apropiate nouă?

– În Moldova, începînd cu acest an de învăţămînt, pe lîngă Mănăstirea Frumoasa, se încearcă deschiderea unei şcoli de pictură şi mozaic, dar ea este la început şi roadele ei se vor putea vedea abia peste cîţiva ani buni. Am auzit că sînt şi nişte secţii specializate la Colegiul şi Academia de Arte, dar şi acelea sînt slăbuţe, mai ales din cauză că nu avem dascăli buni şi o continuitate a unei tradiţii în domeniu. Sînt însă şcoli foarte puternice atît în România, cît şi în Rusia. România are secţii de pictură şi restaurare de icoană pe lîngă majoritatea celor 15 Facultăţi de Teologie, dar şi pe lîngă Mănăstiri, numărul lor fiind, deci, foarte mare. Rusia, din cîte ştiu, are şi ea două şcoli bune, ambele la Moscova, mai exact, la Academia de la Serghiev Posad şi la Universitatea Sf. Tihon.

Vreau să menţionez şi faptul că şcolile româneşti sînt mai diversificate, practicînd atît icoană pe lemn, cît şi frescă şi mozaic, pe cînd şcolile ruseşti pictează mai mult pe lemn şi, încet, redescoperă fresca bizantină la care, într-o vreme, erau şi ei foarte buni.

– Cine emite autorizaţii pentru astfel de picturi şi în baza căror criterii?  Cum sînt remuneraţi pictorii de icoane, frescă aici, dar şi în alte ţări? Ce contează mai mult în această meserie: deprinderile tehnice pe care ţi le formează o şcoală sau altceva?

– În general, dar mai ales la acest capitol, Biserica Rusă şi nu mai zic de cea din Moldova, este mai slab organizată ca Biserica Română sau Greacă. În România există Comisii Sinodale şi Eparhiale care avizează picturile murale din biserici şi emit licenţe doar unora dintre pictorii care vor să picteze şi să-şi facă din aceasta o meserie sau carieră. La noi aşa ceva încă nu există şi doar în cazul unor biserici sau monumente istorice mai importante, se convoacă o comisie, de obicei, nespecializată, care hotărăşte într-un anumit fel.

Cît priveşte îndemînarea, desigur, ca şi în orice altă meserie, 10% este talentul, adică darul lui Dumnezeu, iar 90 % munca şi strădania. Bineînţeles, pictura presupune şi transmiterea unor anumite „secrete profesionale” pe care trebuie să ai de la cine le lua.

La icoanele pe lemn, plata pentru lucru se face, de obicei, pe obiect, în funcţie de tehnologie şi complexitatea imaginii, iar la pictura murală şi mozaic, plata se face pe metru pătrat.

– În Moldova avem două stiluri de pictură bisericească: stilul bizantin şi cel realist. Prin ce se deosebesc ele în general şi care dintre ele, în opinia dvs., este mai apropiat de duhul şi spiritualitatea ortodoxă?

– Mulţi nu înţeleg diferenţa dintre aceste două stiluri şi chiar preferă stilul realist, dar trebuie să ţinem minte că icoana nu trebuie să fie ca o imagine fotografică în care să fie înfăţişat omul exact aşa cum a fost, uneori cu insistarea pe reprezentarea muşchilor sau a altor elemente, ci ea trebuie să fie o reprezentare simbolică care să transpună chipurile ascetice ale persoanelor reprezentate. Icoana realistă este, de fapt, portret sau tablou profund ancorat în timp şi lume, pe cînd chipul bizantin, transcende timpul şi spaţiul.
– Părinte, vă mulţumesc mult pentru interviu
– Să fie întru slava Domnului...

Pentru „Moldova” – Igor PÎNZARU