Fiinţele lor sînt doldora de folclor

– De mai mulţi ani, două noţiuni sau, mai bine zis, două fenomene ale vieţii noastre muzicale, să zicem aşa, stau totdeauna alături şi, oricît ar vrea, nimeni nu le-ar putea concepe în mod separat: etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru şi  Ansamblul Etnofolcloric “Tălăncuţa”...
– Dar nici nu poate fi altfel, pentru că “Tălăncuţa” este ca şi un copil al meu, unul deosebit de dorit, la care am visat timp îndelungat şi care, de cînd a apărut, e mereu alături de mine, fiindu-mi drag ca ochii din cap...

– Ştiu însă că şi pînă la apariţia ei ai încercat să înfiinţezi o formaţie etnofolclorică. De ce nu ţi-a reuşit atunci?
– Într-adevăr, prin 1974-1975, la catedra Folclor a conservatorului, am făcut nişte încercări să încheg un colectiv care, împreună cu noi, cercetătorii de folclor, să valorifice, adică să cînte ceea ce aduceam noi din expediţii. Dar, cum se zice, ideea n-a luat foc, deşi tinerii aleşi aveau şi voci frumoase, şi auz muzical foarte bun... Pînă la urmă, mi-am dat seama ce nu aveau. Nu aveau principala calitate necesară pentru un asemenea lucru: o simţire pe potriva pieselor folclorice pe care trebuiau să le interpreteze...

– Ceea ce, după cum ai mărturisit în repetate rînduri, mai tîrziu, ai găsit din abundenţă la “tălăncişti”...
– Am început să-i adun prin 1980, căutînd cîntăreţi cu stiluri şi voci neordinare. Am “pornit la drum” cu Ileana Osoianu, Dina Vrăjmaşu, Tudor Ungureanu... Apoi, unul cîte unul, ni s-au alăturat ceilalţi, toţi nemaipomenit de receptivi în ceea ce priveşte concepţia artistică pe care jinduiam s-o promovez în domeniul folclorului muzical.

– Hai să concretizăm această concepţie.
– Punerea în valoare a celor mai preţioase modele populare de gîndire muzicală, modele în care nu s-ar fi implicat nici un “prelucrător”, care ar fi aduse în scenă în formula lor originală, cea în care le-am auzit în timpul expediţiilor prin ţară de-a dreptul de la informatori. Altfel spus, creaţii folclorice în structuri rudimentare. Anume din acestea doream să fie constituit un repertoriu inedit, autentic, menit să prezinte pe cît e posibil de amplu uimitorul spirit creator al poporului nostru.

– Această capacitate a “tălănciştilor” de a fi mai receptivi decît alţii la muzica populară, cum o explici?
– Simplu de tot: le este dată de Dumnezeu... Tot El i-a adus pe lume într-o casă în care sau bunicii, sau părinţii, sau, cel puţin, unul dintre dînşii, avea această simţire aleasă a sunetului. De la ei au şi moştenit-o...

– Şi dumneata?
– Eu – de la mama, fie-i ţărîna uşoară. Cunoştea o mulţime de cîntece frumoase şi-i plăcea să le cînte. Vocea ei îmi răsună în urechi pînă acum... Pentru prima oară, m-a cutremurat cînd am surprins-o scăldînd-o pe una dintre surori. Cum o mai giugiulea, cum o mai mîngîia! Cît de unduioasă îi era vocea, cît de drăgostoase cuvintele! Cred că şi pe mine tot aşa m-a scăldat... Pornind în lume, am ieşit din ograda părintească cu fiinţa îmbibată de folclor...

– Inspiraţia care ţi-a sugerat numele ansamblului tot de acolo vine, din folclor?

– Despre noi se vorbeşte ca despre un popor mioritic, şi anume aşa sîntem de bună seamă de la începutul începuturilor. Fenomenul îl documentează cît se poate de concludent geniala creaţie a neamului nostru – balada “Mioriţa”. Apropo, ştiţi că în arealul românesc, de la munte pînă la mare, au fost atestate peste o mie de variante ale acesteia?

– Aici, hai să ne oprim un pic, pentru a le spune cititorilor “Moldovei” că sînteţi marii norocoşi care aţi descoperit în Moldova două variante ale ei.
– Una, în 1969, am auzit-o de la Tatiana Mîţăblîndă, care ultimii săi ani i-a trăit la Cîşliţa-Prut, iar a doua, în 1971 – de la Ileana Anastasiu din Manta, Cahul. Printre altele, pe aceasta din urmă, pentru întîia oară, a interpretat-o Ileana Osoianu, compozitorul Tudor Chiriac preluîndu-i ideea şi, în baza ei, plăsmuind poemul-oratoriu care a fost inclus de UNESCO în numărul a zece dintre cele mai valoroase piese muzicale de pe pămînt...

– Deci, folclorul păstoresc a fost punctul de pornire...
– Am şi explicaţia: fiind un strat consistent în contextul folclorului nostru muzical, la moment, era cercetat extrem de puţin. Anume de aceea primul nostru obiectiv a fost de a-l descoperi, a-l studia şi a-l scoate în scenă întîi şi întîi anume pe acesta, ulterior urmînd să ne preocupăm şi de celelalte genuri. Avem muzică păstorească, avem dans păstoresc şi avem instrumente păstoreşti, pe care ne stă bine să le cunoaştem. Aşa că, exprimîndu-ne figurat, tălăncuţa de acolo am luat-o; am desprins-o de la gîtul oilor şi am adus-o printre noi, atribuindu-i o nouă semnificaţie.

– În anii cît activaţi, aţi revitalizat multe specii folclorice, aţi dat viaţă scenică baladei, eposului, aţi editat cărţi valoroase cu tematica domeniului, aţi concertat acasă şi în numeroase ţări străine, pretutindeni fiind admiraţi; acum, după cîte cunosc, sînteţi preocupaţi de variantele unui gen despre care ziceai că este pe nedrept desconsiderat: hăulitul, doinitul ca atare, lălăitul...

– “Tălăncuţa” nu este un colectiv profesionist, ci unul descoperitor şi cercetător. Fiecare membru al lui, să-mi fie iertată îndrăzneala, face ceea ce nu face nici un artist profesionist, nici un interpret de muzică populară. Ceea ce adună şi propagă  “tălănciştii”, de la 1980 încoace, se bazează pe o comuniune nu numai cu generaţiile nu demult trecute, ci şi cu cele dispărute cu un secol, cu două, cu un mileniu în urmă, ba chiar şi cu cele care au vieţuit în peşteri, de unde şi vin arhetipurile noastre. Pînă în prezent, am reuşit, daţi-mi voie să mă exprim aşa, să tezaurizăm un foarte bogat şi variat repertoriu de piese folclorice autentice, pe care le-am salvat de la pieire şi despre care pot afirma, ca specialist în materie, că ţin de o estetică ce exprimă firea noastră în modul cel mai adecvat. Aici ne-am dorit să ajungem, de aici ne vom continua drumul...

– Vă dorim să fie unul bun şi darnic la izbînzi!

Pentru “Moldova” – Anastasia RUSU-HARABA