Toamna lui primăvăratică

Fiecare om e cu floarea lui, pe care ochiul o îndrăgeşte, iar sufletul năzuieşte s-o ofere celor dragi. De regulă, cei născuţi toamna se topesc după crizanteme. Poate că şi cel despre care urmează să scriu tot spre aceste flori înclină, dar şi le are pe ale sale – unice şi irepetabile. Cine ştie ce fel de străbun o fi avut maestrul că şi-o meritat această unică floare cu miros specific ce se păstrează la coarda casei şi în păretare pentru a fi înmânată celor dragi cu cele mai diferite ocazii uscată. Şi florile ce-şi pierd culoarea continuă să amiroase pătrunzător şi neuitat.

Mi-am amintit de busuiocul ce i-a dat nume scriitorului, gândindu-mă la ultima perioadă, mai concret, ultimul deceniu, care s-a dovedit a fi deosebit de fructuos în activitatea scriitorului. Aureliu Busuioc n-a fost niciodată un artist care ar fi putut fi pus la „şi alţii”. Chiar de la debutul său în literatura noastră cu „Prafuri amare”, s-a impus ca o pană viguroasă, sprintenă cu un verb acid şi inconfundabil.

De pe atunci, de la mijlocul anilor 50, scriitorul cu toată firea sa şi cu statura impunătoare, promitea să nu încapă în nici un caz în tiparele de poet lirico-satiric pe care i le atribuise critica. Neîndoios că el se mai vroia şi altceva. Îmi povestea prietenul meu, regretabilul Alexei Ciubaşenco, care se mândrea cu faptul că anume Aureliu Busuioc, redactorul „Tinerimii Moldovei” de pe vremuri, îl angajase la ziar, publicându-i primele cronici sportive, cât de neordinar era în această funcţie managerială. Mai apoi, deja eu mi-l amintesc în postură de secretar al Uniunii Scriitorilor.

Câte bancuri, replici şi zicale cu valoare de unicat avea să împrăştie în stânga şi în dreapta maestrul. I te adresai cu o problemă şi el te servea cu o vorbă de duh şi chiar dacă nu te ajuta, tot te alegeai cu ceva, dar principalul – cu o stare sufletească nouă, cu speranţa că viaţa o să le împace pe toate. Prezenţa lui Busuioc înviora orice şedinţă, chiar şi cu  cele mai serioase obiective.

Astfel ar fi rămas în amintire, chiar dacă n-ar fi scris altceva decât romanele de succes „Singur în faţa dragostei” şi „Unchiul din Paris”, ce au suportat mai multe ediţii şi au fost traduse şi în alte limbi, precum şi drama „Radu Ştefan – întâiul şi ultimul”, cu doar câteva reprezentaţii, iar apoi scoasă imediat din repertoriu.

Perioada de activitate la Uniune l-a impus şi prin câteva plachete de versuri cu titluri inconfundabile „În alb şi negru”, „Îmblânzirea maşinii de scris”, „Plimbătorul de purici”, etc.

Ajungând la o vârstă tomnatică, maestrul, parcă visând să recupereze anii de funcţionar literar, vânător şi pescar pasionat, pune mâna pe...tastatura calculatorului din care ies una după alta cărţile ultimului deceniu – romanele „Lătrând la lună”, „Pactizând cu diavolul”, „Spune-mi Johnny”, „Hronicul Găinarilor”, cât şi culegerea de nuvele „D-ale vânătorii” şi recenta carte pentru copii „Când bunicul era nepot”.

Nimeni dintre scriitorii noştri - nici cei cu faimă, nici postmoderniştii -  nu se poate lăuda cu un asemenea palmares. Mai ales că fiecare dintre cărţile lui Busuioc, scrise cu vervă şi har, constituie atât o surpriză plăcută, cât şi un adevărat eveniment literar. Şi azi, când se citeşte atât de puţin şi se scrie la fel de neînsemnat, prin activitatea sa, unul dintre patriarhii literelor moldoveneşti dă un exemplu de bun augur. E o adevărată toamnă cu răbufnire primăvăratică ce i-am dori-o cât mai prelungită. Or, cronicile semnate de domnia sa în presă confirmă o vigoare şi o creativitate tinerească de invidiat.

Victor DUMBRĂVEANU