Neîmpăcat cu sine şi cu lumea

În cinematografie nu totul depinde de talent şi de bunele intenţii, şi nici de tema abordată, ci şi de cei care apreciază, finanţează creaţia, de echipa adunată în jurul tău.

Chiar de la primele pelicule ale sale Valeriu Jereghi a încercat şi de multe ori a reuşit să aducă pe ecran un pitoresc şi un lirism aparte, care îl evidenţiau printre alţi regizori de la noi. Avîndu-i înaintaşi, dar şi colegi, pe scriitorii-regizori Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Gheorghe Vodă, Iacob Burghiu, Anatol Codru, el şi-a găsit poteca sa cu freamătul si culorile sale.

Abia mai tîrziu aveam să aflu că scenariile pe care le scrie au şi însuşiri literare, sînt texte de proză bună şi nu numai materie primă cinematografică. Unele crîmpeie din cunoscutul său film Cucostîrcul cu Margareta Terehova în rolul central, care a obţinut cîteva premii importante în Germania, Grecia, apoi Iona distins la Tbilisi, Costineşti şi la Cannes, Desidentul, Şi va fi au stilul lor aparte, se deosebesc substanţial unul de celălalt prin tematica abordată, materialul uman utilizat şi (parcă se putea altfel!) prin natura filmată. Fără să imite pe cineva, Valeriu Jereghi îşi croia postata sa de ogor pe care o lucra cu pricepere şi iscusinţă.

Peliculele lui au ceva din structura interioară şi exterioară a codrilor din care vine autorul, dar el merge mai departe, nu plăteşte tribut pitorescului de care vorbeam, ci îşi plasează protagoniştii în situaţii ce depăşesc acest spaţiu bucolic.

Atunci cînd învăţa la renumitul VGIK de la Moscova, Valeriu a făcut într-o vară o călătorie pe jos pînă la Ungheni. Prin acest amănunt vreau să argumentez nu numai setea viitorului artist de a-şi cunoaşte meleagul, ci mai ales neastîmpărul de care era cuprins încă di fragedă juneţe. Asta-i un fel de neîmpăcare poate inexplicabilă cu ceea ce a făcut şi o şansă suplimentară spre urcuşurile viitoare, care nu exclud căderile, rătăcirile, dar fac posibil şi saltul din obişnuit şi rutină.

Ultimii vreo 15 ani n-au fost nicidecum favorabili cinematografiei noastre naţionale. A rămas în trecut faima ei de odinioară. Lumea a emigrat în cele patru vînturi în căutarea unui cîştig mai bun decît cel de acasă. N-a rămas locului nici Jereghi. El a creat cîteva coproducţii cu Rusia, Romania, Germania, Franţa. Piscul în aceste căutări febrile ale lui a fost proiectul internaţional soldat cu pelicula Mirajul dragostei (2006).

Vizionîndu-l, am sesizat o mulţime de găselniţe, realizări actoriceşti, detalii surprinzătoare, scene inedite, replici scăpărătoare şi inteligente. Totuşi, dacă Mirajul dragostei era comprimat la montare cu o jumătate de oră, cîştiga mult în faţa spectatorului.

După Miraj Valeriu n-a stat cu mîinile în şolduri ca alţi colegi ai săi, ci a încercat din nou altceva decît făcuse pînă atunci – a montat la Teatrul Naţional spectacolul teatral-televizat În piele de şarpe de T. Williams după piesa Orfeu în infern. A fost o încercare de pionierat atît pentru Jereghi, cît şi pentru teatrul autohton.

Şi, dacă la noi se face prea puţin pentru dezvoltarea cinematografiei naţionale, Valeriu Jereghi şi-a creat o companie proprie de impresariat şi turnare a filmelor, care şi-a propus o colaborare cu Uniunea Cineaştilor din Rusia. Aceasta prevede turnarea unor teleseriale ruseşti pe teritoriul ţării noastre.

Avînd deja o companie proprie şi rămînînd fidel stilului şi comportamentului său, Valeriu a filmat o nouă peliculă cu mijloace financiare proprii şi cu o echipă destul de redusă numeric. Rezultatul? Punct ochit, punct lovit.

În toamna trecută a fost invitat la Teleforumul Euroasiatic, ediţia a XI, în calitate de copreşedinte al juriului. Fuseseră prezentate  peste 200 de lucrări din 20 de ţări. Întrebat de colegi ce mai face, a mărturisit că a realizat o peliculă despre doi copii a căror mamă e plecată la muncă în Italia. Se numeşte Arrivederci. La insistenţa colegilor a prezentat-o şi toţi au rămas uluiţi. S-a întîmplat o minune, aşa ca-n filme. Jereghi a fost transformat în participant, iar pelicula a luat marele premiu.

Subiectul e comun multor familii de la noi. Ionel şi Mihaela Babenco din Butuceni sînt doi copii ce-şi joacă propria viaţă. Mama e plecată în Italia la cîştig şi copiii au rămas singuri. Cum le e traiul, cum se descurcă un băieţel de şapte ani şi o fetiţă de cinci –  surprinde obiectivul curios şi-i arată întregii lumi. Sala a rămas cu ochii înrouraţi. Oameni care au văzut în viaţa lor filme fără număr nu-şi puteau stăpîni lacrimile...

Galina Lungu, redactorul filmului, care e şi sora regizorului, a spus că dacă măcar o singură femeie sau o familie va rămîne acasă după vizionarea peliculei, va fi o victorie a echipei de filmare. Socot că e cea mai scurtă şi mai reuşită recenzie.

Victor DUMBRĂVEANU