Parcă scria cu vocea-i Eminescu

Mulţi spun că urbea noastră, pe care o preţuim şi o iubim atît de mult, are un farmec aparte. O fi avînd, numai că noi nu întotdeauna îl distingem din interiorul ei. Dar tot atît de adevărat e şi faptul că fiecare suburbie are energia sa, tainică, dar copleşitoare, miraculoasă şi distinctă. Aşa s-a întîmplat că după absolvirea Universităţii, după ce urma să părăsesc renumita odaie cu faimă literară, 98, lăsîndu-l pentru o vreme pe Serafim Belicov, îmi căutam gazdă tot prin zona „Trandafirului”.

Mă ajutase Anatol Ciocanu, propunîndu-mi o cămeruţă într-o casă particulară a unui fost ofiţer sovietic de pe strada Novosibirsk. Toate stradelele din mahalaua aceasta aveau denumiri siberiene. Dar tot pe aici locuiau Petru Zadnipru, George Meniuc, iar Valeriu Cupcea moştenise casa părinţilor. Aveau locurile acestea ceva de taină, nu în zadar încălziseră şi inspiraseră atîtea firi artistice.

În anii ceia de la sfîrşitul deceniului al şaselea al secolului trecut îl şi cunoscusem pe actorul şi regizorul Valeriu Cupcea. Eram mîndru că dimineaţa şi seara treceam pe la poarta artistului. Pe doamna Ala o cunoşteam de la redacţia literară a radioului, iar pe Cupcea îl văzusem într-o mulţime de spectacole. Uneori îl zăream prin ogradă, pe la umbra pomilor fructiferi, repetînd, probabil, rolul pe care avea să-l joace seara.

Şi, deoarece eram nişte tineri deprinşi mai mult cu radioul, atunci cînd îi auzeam vocea, înmărmuream pe loc. Fiecare poezie eminesciană devenea o adevărată perlă sonoră. Nici pînă la Cupcea şi nici după el nimeni în lume n-a atins astfel de performanţe în lectura poemelor lui Mihai Eminescu. Se crea impresia că timbrul vocii sale e ctitorit pentru asemenea versuri, iar rostirea şi pauzele dintre cuvinte produceau un asemenea miracol, de parcă însuşi Eminescu s-ar fi aflat la microfon şi culegea din neant cuvintele. Păcat că astăzi radioul tot mai rar reproduce aceste faimoase imprimări.

S-a născut Valeriu Cupcea într-o familie de intelectuali – tatăl era inginer-agronom, iar mama – profesoară de biologie, apoi directoarea şcolii nr.1 din Chişinău. După terminarea şcolii a încercat să urmeze cauza părinţilor, alegînd facultatea de biologie, dar tot mai des era văzut la activităţile artistice. Pînă cînd cineva l-a îndemnat să participe la preselecţiile pentru un grup de tineri ce urma să înveţe actoria la Leningrad. A fost ales, desigur, spre marea nemulţumire a părinţilor. L-a avut profesor pe Ian Frid şi în 1952 vine le Teatrul din Chişinău. A jucat diferite roluri şi mai mari, şi mai mici, dar pe toate cu o dezinvoltură unică, de parcă ar fi lucrat încă din tinereţe pentru istorie. Această seriozitate a actorului n-a putut să nu fie remarcată, iar mai tîrziu a fost trimis la Moscova, la cursurile de regie, unde a învăţat de la un alt mare profesionist al vremii – Iuri Zavadski.

Spectacolele montate de Cupcea au rezistat ani buni în repertoriu. „Tache, Ianche şi Cadîr” de Victor Ion Popa, „Pana de cocor” de Dziundzi Kinosito, „Tigrul şi hiena” de Sandor Petofi, „Mascarada” de Mihail Lermontov, „Soacra cu trei nurori” după Ion Creangă, „Păsările tinereţii noastre” de Ion Druţă, „Egor Bulîciov” de Maxim Gorki sînt doar cîteva opere de excelenţă din afişele teatrale, distinse cu premii, apreciate de public şi de presă, cîştigătoare de concursuri naţionale şi unionale.

Dar adevăratul pisc al creaţiei sale artistice l-a constituit montarea spectacolului „Eminescu” după piesa lui Mircea Ştefănescu. Luceafărul literaturii noastre coborîse din mit şi în interpretarea lui Valeriu Cupcea avea profil şi calităţi umane. Alături de Chiril Ştirbu /Creangă/ şi Constanţa Tîrţău /Veronica Micle/, Valeriu Cupcea crease mai mult decît un spectacol. „Eminescu” devenise o sărbătoare a Chişinăului, cînd zeci de studenţi şi elevi întrebau trecătorii dacă nu au un bilet în plus.

Oraşul nostru n-a avut chiar multe evenimente de acest fel. Iată ce scrie Alexei Marinat, prietenul artistului: „Interpretarea acestui rol, după cum mărturiseşte Valeriu Cupcea, i-a cerut de fiecare dată, în fiecare spectacol, eforturi enorme – firea sa de actor se afla la o tensiune înaltă, fiziceşte pierdea energie multă, încît după spectacol o zi-două se simţea stors literalmente. Iar pentru a intra din nou în rol, avea nevoie de o zi-două, de o pregătire anume pentru a-şi mobiliza forţele.

Astfel, i-am putut auzi vocea şi am putut vedea chipul marelui nostru poet, plin de conştiinţă că aparţine unei lumi superioare, cu o soartă ce nu se aseamănă cu a nimănui, precum e geniul, precum e Luceafărul. Iată cînd nu ne putem închipui cine altul putea să-l joace pe Eminescu”.
După ce-l murise de atîtea ori pe Eminescu în scenă, în 1989, în toiul luptelor pentru limbă şi revenirea la haina ei firească, la numai 60 de ani, îşi trăia propria nemurire artistul care din fiecare cuvînt rostit făcea o bijuterie, dîndu-i aripi de zbor în eternitate.

I-au rămas, în schimb, rolurile, spectacolele, discipolii, o stradă din mahalaua unde a trăit îi poartă numele, iar o sală-studio, unde se experimentează numeroase piese ale tinerilor, de asemenea ne aminteşte de cel care a fost marele actor şi regizor Valeriu Cupcea.

Victor DUMBRĂVEANU