Viaţa ca un roman de Preda

Fiecare scriitor aduce în literatură o lume a sa, în care protagoniştii acţionează potrivit intenţiilor ce le dictează creatorul cu simţurile lui de demiurg. Zadarnică e ocupaţia unor cititori curioşi de a încerca să descopere autorul în cutare sau cutare personaj. El e în toţi, iar uneori e mai mult acolo, unde nici nu se aşteaptă nimeni.

Sînt şi eu deseori rugat pe la întîlnirile cu liceenii să mărturisesc faptele trăite de mine, separîndu-le de cele imaginate sau auzite de la alţii. Nu sînt în stare să răzleţesc situaţiile autentice de cele inventate sau auzite de la prieteni, deoarece încă nu se ştie în care dintre acestea autorul pune mai mult frămînt sufletesc sau mai multă vigoare creatoare.

Pe Alexei Marinat l-am descoperit într-un fel destul de curios. Fiind elev, citeam, bineînţeles, ziarele şi revistele vremii. Mi-a atras atenţia o schiţă umoristică semnată cu un nume neobişnuit: A. Taniram. Şi deoarece eram un corespondent activ al Maestrului Enigmă din ziarul copiilor, curînd am dezlegat această taină a pseudonimului, citindu-l de la coadă  -  A. Marinat. Astfel am cunoscut un nume ce m-a intrigat, cerînd de la  bibliotecă o carte semnată de scriitor. Am dat chiar de prima, care era debutul prozatorului – „Fata cu harţag”. După asta nu încetam să-l caut şi să-l citesc.

Mai tîrziu aveam să aflu că scriitorul n-a prea aşternut nuvele, ci dintr-o dată a lansat un roman. După asta au venit şi altele, căutate de cititori şi apreciate de critică, precum „Urme pe prag”, ”Izvoarele fierbinţi”, „Mesagerii”, culegerile de nuvele „Drob de sare”, „Căutătorii de noroc”, piesele „Opriţi planeta!”, „Unde eşti, Campanella!”, „Dragoste din mai”, „Curajul bărbaţilor”.
Cînd am publicat şi eu primele cărţi, m-am  apropiat de Alexei Marinat, ne întreţineam în vorbă, într-un timp am fost membri ai biroului de proză şi participam la dezbaterile pe marginea manuscriselor moderate iscusit de Alexandru Cosmescu. Atunci m-a şi cucerit prin sinceritatea şi omenia sa. Ne-a făcut cunoştinţă bunul şi deschisul  în toate ziarist, tiz şi pămîntean Ciubaşenco, de care ne-a legat o prietenie sinceră şi curată.

La un jubileu am scris un eseu despre Marinat. L-am publicat şi într-o plachetă, i-am vizionat şi spectacolele montate la Chişinău şi la Bălţi. Ştiam că avusese nişte ani grei, de care nu-i prea făcea mare plăcere să-şi amintească şi nici în proza şi dramaturgia sa nu se atinse de ei, decît tangenţial.

Or, cărţile de memorialistică „Eu şi lumea”, iar mai apoi şi „Călătorii în jurul omului” sînt adevărate revelaţii. Păcat că ele au apărut după cucerirea independenţei, cînd noi am pierdut aproape în totalitate cititorul. Omului nu-i mai arde a carte, e bucuros să lege tei de curmei, astfel că aceste două cărţi sînt nişte documente triste şi dureroase ale unei istorii crunte, căreia i-au fost supuşi compatrioţii noştri. Iar Alexei Marinat a fost una din acele victime ale regimului, viaţa oferindu-i şansa de a descrie acele vremuri care astăzi par de neimaginat.

Şi dacă Aleksandr Soljeniţîn a descris GULAG-ul într-un roman-fluviu de o cruzime extraordinară, cu numeroase pagini sîngeroase şi destine frînte, Marinat transcrie crîmpeie din jurnalele sale intime, evidenţiind crimele totalitarismului.

Din fragedă copilărie  şi-a  ales jurnalul, cronica, pentru a împărţi  cu hîrtia gîndurile şi întîmplările ce se derulau în preajmă. Astfel, găsim mărturiile infantile din Valea Hoţului despre foametea din ”33, apoi unele pagini de pe front şi, în sfîrşit, relatările despre primul an de studenţie alături de colegii Ion Racu şi Ion Ocadcenco în anul altei foamete – cea din 1946-1947.

Pentru scrierea acestui jurnal, ce conţine şi anumite probleme, nedumeriri despre societatea în care trăia, a fost arestat, iar apoi judecat şi condamnat la zece ani de lagăr. Meritele de pe front, cele patru decoraţii n-au contat, şi viitorul scriitor a ajuns în „Siberii de gheaţă”. Nu toate caietele de lagăr s-au păstrat, o parte din ele a fost nevoit să le lichideze, pentru a nu nimeri în mîinile supraveghetorilor.

Paginile acestor scrieri documentare sînt extrem de preţioase astăzi. Autorul descrie prizonieri japonezi, combatanţi din republicile baltice şi Ucraina Apuseană, savanţi cu renume, demnitari de partid care, în baza unor învinuiri false, populau lagărele nordice de sute de mii de oameni în care viaţa nu avea nici un preţ. Unii îşi păstrau faţa şi demnitatea umană, alţii erau mai crunţi decît fiarele. Autorul căuta dreptate şi în condiţii extreme. Ajutat de un camarad de pe front din serviciul de securitate, a expediat o scrisoare redactorului de atunci al gazetei „Pravda”, după care a şi fost eliberat.

Vîrsta înaintată a autorului nu i-a permis să  topească acest  material documentar în pagini nepreţuite de roman, dar mărturiile sale conţin atîta veridicitate şi dramatism, încît, dacă cineva vreodată va încerca să reconstituie istoria noastră de la jumătatea secolului trecut, îşi va putea lua drept călăuză proza memorialistică a lui Alexei Marinat.

Victor DUMBRĂVEANU