Alexei Colîbneac

Născut la 25 decembrie 1943 în Drepcăuţi, Briceni, Republica Moldova. Studii: Şcoala Republicană de Arte Plastice "I. Repin" din Chişinău (1958-1962); Institutul de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Leningrad (1962-1971). Genurile profesate: grafică de carte şi grafică de şevalet.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Moldova (din 1971). Membru al Asociaţiei Internaţionale a Artelor Plastice UNESCO (Paris, Franţa) (din 1994). Membru al Uniunii de Creaţie a Artiştilor Plastici din Federaţia Rusă (din 1995).
Şef al catedrei Grafică a Facultăţii de Arte Plastice a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice, Maestru Emerit în Arte.

Privirea Lumii cu văzul lăuntric...

Nu mă consider creator, deci, pur şi simplu activez în domeniul graficii de carte sau al graficii publicitare. În anii studenţiei, la Sankt-Petersburg, am avut norocul să fac şi lectură serioasă, cu teme diferite, meditînd asupra celor citite. Astfel, cît priveşte creaţia, am ajuns să cred că acest fenomen s-a întîmplat, şi s-a întîmplat demult. Memoria noastră genetică nu poate defini cînd anume, în schimb, ştim că el a durat şase zile; a şaptea zi, Creatorul s-a odihnit, după care s-a apucat de altele ale Sale.

Iar nouă, celor care sîntem după chipul şi asemănarea Lui, ne-a rămas doar să descoperim unele faţete ale acelei divine frumuseţi care este ascunsă în absolut tot ce ne înconjoară. Deci, asta e: El, Creatorul, a dispersat Lumina de întuneric, Binele de rău, iar nouă ne-a îngăduit să încercăm a dispersa frumosul de urît, cu alte cuvinte, să ne dumerim în categoriile estetice prin care să putem întrezări atotpătrunzătoarea şi totcuprinzătoarea esenţă divină a lucrurilor...

În acest context, binecunoscutul citat din Dostoevski, cel că frumosul, sau frumuseţea, va salva lumea, este, în opinia mea, denaturat, pentru că, de fapt, Dostoevski n-a avut în vedere frumosul, sau frumuseţea, ca o categorie estetică, ci ca una divină, descoperită de om doar cu văzul lui lăuntric – cel care se numeşte Credinţă... Deci, dacă omul tinde să se apropie de Credinţă, să-şi ordoneze viaţa potrivit învăţăturilor ei, îşi poate salva sufletul, adică pe sine însuşi, de tot urîtul existent în această lume...

Sînt absolut conştient de faptul că mulţi îmi pot lua spusele de mai sus drept o ciudăţenie - adicătelea, vrea omul s-o facă pe originalul! Şi vor greşi. E o convingere a mea, una fermă, chiar o poziţie de viaţă, dacă vreţi, despre care nu mă sfiesc să le vorbesc - bîneînţeles, la ocazii potrivite şi într-un mod adecvat - şi învăţăceilor mei, din sincera intenţie de a-i ajuta să se debaraseze de iluzia că ar fi creatori. Omul, îndeosebi cel tînăr, are această slăbiciune de a se supraestima, de a-şi exagera calităţile şi în general importanţa sa pe pămînt. De aici şi multe din dramele şi tragediile care se întîmplă cu el şi la nivel personal, şi la cel global.

Şi fiindcă activez mai bine de patru decenii în domeniul instruirii generaţiei tinere, pot să afirm în cunoştinţă de cauză că este neglijată componenta educativă, sau educaţională, pe care o consider nu mai puţin importantă, sau chiar mai importantă decît cea instructivă. Această neglijare inevitabil se imprimă în personalitatea tînărului, mai devreme sau mai tîrziu developîndu-se, în diverse forme, în faptele lui. Chiar nu demult, am avut un trist prilej să ne convingem de asta...

Procesul de la Bologna pune miza pe creativitatea spontană, şi nu pe instruirea profesională a individului. Aşa că astăzi studenţii pot să declare, şi chiar se întîmplă s-o facă: noi nu învăţăm, noi creăm! Ei bine, acest “noi creăm” pentru mulţi înseamnă pur şi simplu “noi lenevim”. Acestora le ripostez: “La facultate nu se creează, ci se învaţă!”. Artistul, de fapt, devine...
Doar o bună şi calitativă instruire profesională îi oferă individului posibilitatea să-şi realizeze în viitor potenţialul. Altfel, poate deveni un bun amator, însă în nici un caz – un bun profesionist...

Ca şef de catedră, mă străduiesc să-mi fac datoria cu toată exigenţa, pe măsura propriilor cunoştinţe şi experienţei acumulate pe parcursul anilor. Această atitudine se întemeiază pe două motivaţii. Prima: munca în domeniul învăţămîntului înseamnă pentru mine chiar mai mult decît activitatea în artă. A doua: dacă se întîmplă să fac o lucrare nereuşită, pot s-o întorc cu faţa la perete şi să uit de ea; dacă însă fac un rebut în procesul de instruire şi educaţie a tinerilor, respectivul, nimerind în societate, îi poate aduce daune...

Cît priveşte a doua mea ipostază, cea de artist liber, acesteia totdeauna i-a revenit timpul rămas după alte preocupări. De exemplu, în ultimii ani, fiind şef de catedră, lucrez în atelier de la ora 9 pînă la 11 dimineaţa (după care merg la academie) şi de la 15-16 pînă la 22-23. Zilnic, cu excepţia marilor sărbători creştine. Indiferent de faptul că lucrările – sute – nu “ies” nicăieri din atelier... Pentru mine, contează că reuşesc să le fac. Altfel, nu m-aş simţi împlinit...

Alexei COLÎBNEAC