Oraşul cu fire de artist

Oraşele sînt ca şi oamenii. Ele au firea lor, faţa lor pe care n-o poţi confunda cu a altei urbe, moştenesc din generaţie în generaţie anumite deprinderi, ciudăţenii pe care le păstrează cu sfinţenie. Un oraş poate fi mai vesel, altul mai trist, unul mai guraliv, altul mai tăcut, unul mai serios, altul mai ironic…

Uneori, trăitorii unui tîrg nici nu-şi dau seama care-s caracteristicile aşezării lor. Ochii lor se deprind într-atît cu ce-i în jur, încît nici nu observă esenţele şi dimensiunile, ei fiind concentraţi asupra grijilor şi preocupărilor cotidiene. Trebuie, probabil, să vină un ochi din afară, nepărtinitor, care să surprindă luminile şi umbrele pe care un om al locului nu este în stare să le remarce.

Am fost de mai multe ori la Ungheni şi de fiecare dată m-a surprins felul de a fi al trăitorilor de aici, dar şi acareturile, drumurile, grădinile, mai în scurt, toate zămislirile din jur. Îmi ziceam în sinea mea: ceva este neapărat, ce nu seamănă cu ce-am mai văzut altundeva, dar ce? Nu-i uşor să te dumireşti. Chiar nici o experienţă de viaţă nu ţi le dă pe toate ca pe tavă. Asta ar însemna să vîndă prea ieftin concluziile.

Nu mă ajută nici faptul, curios de altfel, că primul articol de la Ungheni l-am scris (Doamne, cum mai trece timpul!) în 1968, de la fabrica de ceramică. Recitii şi alte articole de-ale mele scrise mai tîrziu. Apoi începui să-mi amintesc de toţi unghenenii pe care i-am cunoscut în viaţă. Şi, dintr-odată, în memorie am surprins un stop-cadru. Cu cine credeţi? Cu artistul Mihai Bădicheanu, dispărut acum cîţiva ani şi pe nedrept dat uitării. Cu cîtă dragoste şi mîndrie îmi vorbea despre Unghenii interbelici, despre dughenari, ţărani, meşteşugari! Toţi erau artişti, domnule, unul mai talentat decît altul, exclama cineastul şi actorul Bădicheanu cu optimismul şi bonomia caracteristică lui.

Abia după ce-mi amintisem de acest amănunt, multe din ce văzusem pe tărîmul Unghenilor şi auzisem aici se limpeziseră. L-am înţeles pe Timofei Blănaru, şeful direcţiei cultură, preocupat de edificarea unui monument-simbol la Semeni, unde s-a păstrat un amfiteatru cu un diametru de 100 de metri, locul întîlnirii în vara lui 1711 a lui Petru I şi Dimitrie Cantemir. Pînă la dezvelirea pietrei monumentale, la care l-am găsit ctitorind pe sculptorul Ion Zderciuc, unghenean şi el, dl Blănaru a solicitat opiniile unor savanţi de la Academie pentru a i se confirma că istorica întîlnire a avut loc anume aici, lîngă Semeni. Numai un om cu dragoste de vatră putea să înfrunte toate dificultăţile întîmpinate în cale.

Sau cum poate fi explicat gestul fostului Primar de Ungheni Vitalie Vrabie, care cu opt ani în urmă a iniţiat „Atelierul de creaţie a sculptorilor”? La lucrările lui participă de fiecare dată 6-10 artişti, care timp de o lună dăltuiesc în piatră. S-au desfăşurat deja patru ediţii ale „Atelierului”. Şi în centrul orăşelului au „răsărit” 25 de lucrări sculpturale, care atrag atenţia oaspeţilor şi se bucură de dragostea orăşenilor. Patru dintre ele aparţin „austriacului” Dumitru Verdianu, iar cinci „chişinăuianului” Ion Zderciuc, ambii născuţi pe meleagurile unghenene.

Tot nişte oameni păstrători de tradiţii şi cu har artistic au preluat măiestria olăritului de la predecesorii lor din Nicolaevca Nouă. De aici a început actuala fabrică de ceramică. L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă pe artistul ceramist Nicolae Costriba. N-am putut rezista ispitei şi am intrat după atîta vreme pe la fabrică. Alţi oameni, spaţii mai restrînse, dar aceleaşi obiecte ce bucură privirea. Aici am cunoscut-o pe unica olăriţă, coborîtoare dintr-o dinastie veche, Lida Landa. Alături l-am aflat pe Alexandru Popov din acea Nicolaevcă îndepărtată, de unde s-a înfiripat producerea ceramicii la Ungheni.

Am participat şi la sărbătorirea jubileului de 60 de ani ai bibliotecii raionale din Ungheni. Evenimentul a avut o amploare raională, au fost invitate toate bibliotecarele din zonă. Şi din nou mi-a fost dat să descopăr nişte oameni cu har, împătimiţi de tot ce-i frumos şi durabil în viaţa asta.

Victor Dumbrăveanu