Mihail Dolgan: „Am căutat să fiu cu faţa spre toţi slujitorii Muzei”

V.D.: De regulă, criticii literari vin din alte genuri ale scrisului – poezie, proză, ziaristică. De unde veniţi D-voastră, dnule Mihai Dolgan?
M.D.: Toate în lumea aceasta au un început (mai ordinar sau mai neobiţnuit, mai şters sau mai întipărit în memorie). Un început semnificativ are şi înclinaţia mea precoce de a mă întovărăşi cu condeiul critic – cea mai „pîclişită” şi mai „urîtă” meserie din viaţa omului, după cum o socotea buna mea mamă.

Cu toate că pe atunci nu-l cunoşteam pe „divinul” George Călinescu, cu interesanta lui teorie a „ratării artistice” în devenirea criticului: ai şansa de a te face  critic numai în cazul dacă ai încercat să te realizezi şi ai eşuat în cît mai multe şi diverse genuri literare,- totuşi, după cum rezultă din cele afirmate mai sus, intuitiv, eu am căutat să traduc în viaţă cerinţele acestuia, exprimate aforistic: ”Nimeni nu trebuie uns critic înainte de a fi ratat un cît mai mare număr de genuri literare”. Într-adevăr aşa este: am făcut proză – şi am ratat-o, am făcut poezie – şi am ratat-o, am făcut publicistică – şi am ratat-o, am făcut aforisme...Tocmai eram bun să devin critic literar. Şi am devenit!

V.D.: Dle academician, aţi „păstorit” cu rigurozitate timp de ani buni poezia noastră, scriind, precum aţi şi spus, o mulţime de studii, ce v-au adus notorietate. Cum priviţi azi la acest compartiment depozitat în subsolurile bibliotecilor noastre, nerăsfoit aproape de nimeni?
M.D.: Îmi place zicerea „a păstori poezia”, căci exprimă mai mult decît echivalentul „a te ocupa de cercetarea genului poetic”: ea presupune întregul poetic ca fenomen artistic în devenire (am căutat să fiu cu faţa spre toţi slujitorii Muzei – mai mari şi mai mici), îngrijirea şi ocrotirea profesionistă a acestui întreg, orientarea şi evoluţia speciei, supravegherea şi explicarea estetică a valorilor reale, dezvăluirea individualităţilor poetice inconfundabile şi a mutaţiilor caracterizante în plan artistic.

Referitor la mulţimea de studii ce mi-au „adus  notorietate”, dar care astăzi stau în „subsolurile bibliotecilor”. Poate că e mai bine aşa: grafia „chirilică” ce le-a îmbrăcat pînă la 1989 le ţine într-un fel „zăvorîte” de ochii învăţătorului, profesorului, dar mai ales, de ochii studentului – şi pe cele de calitate îndoielnică, dar şi pe cele încă valoroase.

Şi aceasta se referă nu numai la critica literară, ci la toate genurile cultivate în perioada postbelică: poezia, proza, dramaturgia, literatura pentru copii, publicistica. Numai mentalitatea clarvăzătoare a omului de azi şi un adevărat spirit critic ne vor ajuta să alegem grîul de neghină.Totodată ţin să specific, că o parte din studiile mele scrise pînă la1989 continuă totuşi să „lucreze” printre studenţi: la scrierea tezelor de an şi de licenţă, a tezelor de master şi doctorat.

V.D.: Aţi avut, dle Dolgan, nişte dascăli remarcabili cum au fost Vasile Coroban, Nicolae Corlăteanu, Ion Osadcenco. Ce folosiţi din arsenalul lor în prelegerile pe care le ţineţi în faţa studenţilor actuali?
M.D.: Faţă de înaintaşii mei, faţă de înaintemergătorii în ştiinţa literaturii întotdeauna am avut un respect deosebit, un viu sentiment de admiraţie şi preţuire, indiferent de gradul lor de pregătire şi de nivelul investigaţiilor ştiinţifice întreprinse. În paranteză fie spus, regret mult că generaţiile mai noi şi-au atrofiat acest nobil sentiment. La cele trei nume specificate de D-ta, aş mai adăuga cîteva, lărgind şi completînd contextul: Simion Cibotaru, Constantin Popovici, Ramil Portnoi, Haralambie Corbu, Efim Levit, Gheorghe Bogaci, Anatol Ciobanu...

Toţi aceşti savanţi mi-au fost – în drumul meu critic deloc uşor şi deloc neted – şi dascăli, şi îndrumători ştiinţifici, şi călăuzitori cu grijă părintească, şi colegi respectuoşi, şi buni prieteni (mai toţi!), şi susţinători fideli la bine şi la greu.
V.D.: Ultimele D-Voastră studii academice despre literatura postbelică, despre Ion Druţă, Grigore Vieru denotă o bună formă de creaţie. La ce să ne mai aşteptăm în viitorul apropiat?
M.D.: Cărţile la care ţin cel mai mult sînt acelea la care am lucrat cu totală plăcere estetică şi din dorinţa fierbinte de a desţeleni teritorii literare încă neexplorate sau de a „descîlci” probleme încurcate referitoare la literatura contemporană. Mă refer la „Grigore Vieru, adevăratul” „Eminesciene. Druţiene. Vierene”, „Poezia de opoziţie din Republica Moldova în perioada de «stagnare»”, „Polemici literare”, monografia colectivă internaţională „Fenomenul artisti Ion Druţă”.

Viitoarele manuscrise care se află în lucru sau chiar în producţie:”Feţele nevăzute ale manuscriselor de poezie” (o carte constituită în întregime din ample recenzii „interne” – ca să se vadă clar cum şi-a făcut datoria criticul – cu curaj şi profesionalism – în lupta continuă cu tot ce a fost mediocritate şi nonpoezie), ”Metafora este poezia însăşi...” (o zicere de Tudor Vianu, cuprinzînd cele mai realizate studii hermeneutice despre imaginarul poetic pe care le-am scris de-a lungul întregii cariere), „Bard şi critic, brad pe plai” (O biobibliografie a savantului, scriitorului şi profesorului M. Dolgan).

V.D: Dle profesor, azi, cînd se scrie atît de puţin, se editează atît de mult şi se citeşte doar ocazional, ce-i rămîne de făcut unui critic literar?
M.D.: Constatări cu totul juste şi cu totul triste, cu părere de rău... Dar şi astăzi criticul adevărat nu stă cu mîinile în sîn, cum se zice. În sfîrşit poate să contribuie substanţial la culturalizarea studentului, cititorului larg şi – de ce nu? – a intelectualităţii noastre, care nu-şi are încă o „faţă” bine conturată (o spun aceasta nu spre a supăra pe cineva)... Aşadar, „bietul” critic are atîtea de făcut la ora actuală, dar s-o recunoaştem, mulţi – dintre cei puţini – s-au deprins cu situaţia de a nu face mai nimic...

V.D.: Şi o întrebare provocatoare. Am şi eu studii filologice, am scris şi nişte cărţi în perioada sovietică, dar cînd stau şi mă gîndesc, nu ştiu ce să răspund – care-i totuşi realismul socialist?  Şi ce-a mai rămas din el?
M.D.: M-am pronunţat nu o singură dată asupra acestei „chestiuni provocatoare”, cum o numiţi. Pentru un critic literar problema atitudinii faţă de metoda realismului socialist este una de concepţie (estetică, nu politică!) şi cu totul principială. Cunoscîndu-i foarte bine repercusiunile nefaste asupra literaturii şi simţindu-le chiar pe pielea proprie fiecare sau aproape fiecare din noi (şi aceasta trebuie s-o spunem tranşant) toţi acei care au scris pînă la 1989, astăzi trebuie să avem convingerea neclintită că această „metodă” a fost şi este unilaterală, falsă, politizată la maximum, impusă din afara specificului literaturii ca artă. Ea ţine doar de o istorie a denaturărilor, şi niciodată nu va putea fi readusă în prezent nici chiar cu bîta.

Lucrul acesta ar trebui să fie conştientizat de către specialiştii noştri în materie. De altfel, editarea de către mine a monografiei colective  în două volume „Orientări artistice şi stilistice în literatura contemporană” (2003) vine să demonstreze magistral şi cu destule probe că la noi, chiar şi atunci cînd exista oficial doar o singură metodă, în realitate se afirmau şi modernismul, şi expresionismul, şi neopoporanismul, şi postmodernismul, şi chiar unele elemente de avangardism.

V.D.: Am citit cu o deosebită plăcere aforismele D-voastră.  Ar merita să vadă lumina zilei şi într-o plachetă.
M.D.: Mulţumesc pentru mărturisire... Ca şi poezia, crearea de seminţe aforistice este o pasiune a mea mai veche (am publicat atîtea în „Literatura şi Arta”!). Constat cu bucurie că pînă în prezent s-au adunat vreo cîteva manuscrise.

Culegerea de aforisme la care V-aţi referit în plan de doleanţă va fi editată într-un viitor foarte apropiat. La mulţi ani revistei „Moldova”!

Pentru „Moldova” – Victor DUMBRĂVEANU