Destine

Meridianele colonelului Gligor

Fără să stăm mult pe gînduri ne încredinţăm sănătatea oamenilor în halate albe. Dar fiecare dintre noi ştie că există medici între medici. Şi e un mare noroc să găseşti unul care să-ţi devină un fel de înger păzitor...

Chirurgul-colonel Vladimir Gligor e din această tagmă a îngerilor, dar cu epoleţi de ofiţer, specialist recunoscut în ţară şi departe de hotarele ei. La un congres al chirurgilor ruşi din vara anului 2005 i s-a conferit titlul de membru de onoare al Asociaţiei Chirurgilor din Rusia. Fanatic al profesiei sale, e şi un om de o simplitate cuceritoare, cu un simţ ales al umorului.

De mic copil, visa la o carieră militară. Dar în familia Gligor voinţa tatălui era lege. Iar tatăl, Vasile, participant la al Doilea Război Mondial, rănit pe front, îşi dorea ca unicul său fiu să îmbrăţişeze medicina. La insistenţa lui, Vladimir se înscrie la Universitatea de Medicină din Chişinău. Dar nici visul de a deveni ofiţer nu l-a părăsit: din anul patru se transferă la Kuibîşev într-o instituţie cu profil militar, unde obţine diploma de medic şi gradul de locotenent. Astfel a împăcat capra cu varza.

A avut un start minunat în profesie: doi ani de stagiu în clinica „Kuprianov” de pe lîngă Academia Medico-Militară din Sankt-Petersburg, la academicianul Kolesov. După care a reuşit să facă chirurgie pe trei continente: într-un spital militar din Germania (Europa), apoi într-o unitate din Extremul Orient, la Usuriisk (Asia) şi în Angola (Africa), unde la început a operat pe un front al războiului civil din această ţară. Apoi a fost ajutorul şefului misiunii militare sovietice, consilier al chirurgului principal al Angolei. De altfel, etapa angoleză (1990-1993) a fost cea mai dificilă şi dramatică în activitatea sa…

În urma loviturii militare de stat, împreună cu alţi medici sovietici, a căzut în prizonierat la formaţiunea UNITA (fiind obligat să opereze şi acolo). A fost salvat ca prin minune de nişte aviatori ruşi, care veniseră cu însemnele ONU pe bord, dintr-o ţară africană vecină.

E doar un singur episod din biografia chirurgului Gligor, care ne vorbeşte despre eroism şi modestie. A avut în Angola şi momente nostime, anecdotice chiar. Îşi aminteşte, bunăoară, de o droaie Bunăoată, cel cu maimuţele prietene de la vila sa din Luanda. În fiecare dimineaţă ele coborau pe verandă, la o halbă de bere, iar în schimb îi aduceau din copaci banane proaspete, în calitate de „gustare”.

Astfel, 32 ani bătuţi pe muchie a făcut militărie, cu bisturiul în mînă, dintre care treisprezece i-a consacrat Armatei Naţionale. Actualmente e chirurg consultant la Spitalul Clinic Militar Central. Îl găseşti acolo şi în zilele de odihnă. Nu poate să stea mult singur fără pacienţii săi, fără să ştie cum se simte fiecare înainte sau după operaţie. Cel tîrziu la ora 7.00 e deja în cabinetul său de lucru.

Uniforma o îmbracă chiar şi atunci cînd merge la congrese şi conferinţe internaţionale. „Doar prezint ţara şi armata naţională”, spune colonelul Gligor. E un fel de patriotism pentru mica noastră Moldovă, dacă vreţi. Mă gîndesc adesea că dacă noi, toţi ceilalţi, i-am urma pilda în atitudinea faţă de ţară, de aproapele sau, atunci am fi un popor cu mult mai stimat în lume.

Avîndu-i drept camarazi pe mulţi chirurgi iluştri din Rusia, Ucraina, Germania şi alte ţări, colonelul Gligor la rîndul său îşi creşte ucenicii după aceleaşi reguli care i-au fost aplicate lui în anii uceniciei. Adesea îi invită la diferite conferinţe şi întruniri profesionale pe care le consideră foarte utile pentru statornicirea lor ca viitori chirurgi, îndemnîndu-i să nu le pară rău nici de ultimul ban pentru asemenea călătorii.

Succesul său profesional îl datorează, în mare măsură, soţiei sale Zinaida Gligor, profesoară la Liceul „P. Movilă” din Chişinău. Ea, modestă, simpatică, plină de tandreţe, recunoaşte că anume dragostea pentru acest om a făcut-o răbdătoare şi tolerantă. Va imaginaţi de cîtă răbdare are nevoie o soţie care nu-şi vede soţul cu nopţile, căci el poate să dispară de acasă la miez de noapte, fiind chemat la masa de operaţie. S-au întîmplat cazuri cînd a dat peste cap o călătorie planificată cu familia din cauza unui accident grav în unitate sau a unui ordin de plecare într-o misiune neprevăzută. De, armata e armată!

Odată, avînd un pacient foarte grav, care nu avea de unde scăpa cu viaţă, a făcut imposibilul, punîndu-şi scopul ca în cinci luni, tocmai de ziua sa de naştere, să-l pună pe picioare. Şi s-a ţinut de cuvînt. În acest răstimp i-a făcut pacientului 18 operaţii. Bolnavul, „asamblat” literalmente din bucăţi după o explozie de mină a şi dansat de ziua salvatorului său. Astfel chirurgul a demonstrat, în primul rînd sie-şi, că mîna-i e încă fermă, mintea ageră, iar inima creştină.

În fine, colonelul Gligor aparţine generaţiei de medici care ţine mult la onestitatea şi la onoarea profesională şi nu a uitat jurămîntul lui Hipocrate. Pentru dînsul e de neconceput să ceară bani pentru salvarea unui bolnav.

În cercul prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor V. Gligor e ştiut mai mult ca om de viaţă, cu un bun simţ al umorului, un bancagiu neîntrecut. Cu deosebită plăcere îl citează colonelul pe dragul său învăţător Anatolii Panteleimonovici: „Cînd vezi un chirurg, să-ţi scoţi pălăria în faţa lui, măcar pentru faptul că îi permite bolnavului să guste din toate cîte puţin, pe cînd ceilalţi medici îi interzic totul”.

În încheierea lungii noastre conversaţii, l-am întrebat care este sloganul vieţii sale. A spus fără să stea pe gînduri: „Taie!”. A fost şi aceasta, probabil, o glumă de-a colonelului Gligor. Însă vorbind serios, tot el ne-a spus că chirurgia nu e o specialitate, ci un mod de viaţă. O fi spus-o nu atît despre chirurgie, cît despre sine însuşi.

Vera Ene