Cuvintele şi tăcerile lui Ilie Teleşcu

Deşi diferenţa de vîrstă dintre noi era de doar cîţiva ani neîmpliniţi, nu ne cunoscusem în studenţie, ci în timpurile cînd se desfăşura „Dialogul cu satul”, o emisiune foarte populară, la care participau scriitori, actori, pictori, cîntăreţi. Ion Iachimov şi Ilie Teleşcu erau patronii acestor plecări colective în raioane, unde aveau loc întîlniri cu fruntaşii, se efectuau filmări, apoi avea loc emisiunea propriu-zisă cu un concert, luări de cuvînt, interviuri, transmisă mai apoi la TV. Nu era o treabă uşoară să organizezi echipa, să găseşti sală, să supraveghezi dialogurile cu oamenii muncii. Dar Ilie se descurca de minune. Atunci ne-am şi apropiat unul de celălalt.

Mai apoi a trecut la radio, la redacţia literară, unde am colaborat ani buni cu eseuri, crochiuri, meditaţii, nuvele. Aici n-a putut să nu fie contaminat de gusturile selecte ale doamnelor Vanda Zadnipru şi Ala Cupcea, un cuplu de excepţie care are atîtea merite în faţa literaturii şi publicisticii scriitoriceşti, încît nu ştiu dacă le vom răsplăti vreodată. Venind în acest anturaj şi continuînd să fie un animator înflăcărat al culturii şi literaturii, el a reuşit să-i împace pe toţi, dîndu-le timp de emisie şi încurajîndu-i cu o vorbă de bine şi, de ce să ascundem, cu un onorar mai într-ales.

Şi fiind un bun gospodar al acestui tărîm, tot ce era mai de preţ şi prezenta cît de cît  o valoare, la intervenţia lui Ilie se depozita în „fonoteca de aur”. Anume datorită lui s-au păstrat multe opere în lectura autorilor care au trecut în lumea celor drepţi. De acest lucru m-am convins în 1986, cînd, la înmormîntarea lui Liviu Damian, Ilie a adus o bandă magnetică ce imprimase vocea inconfundabilă a poetului şi răsuna cimitirul din sat de poezia lui bărbată.

De nenumărate ori mi-am auzit şi propriile imprimări de care uitasem cu desăvîrşire, dar datorită grijii lui Ilie n-au trecut în uitare. De oricîte dăţi treceam pe la radio, să fi fost cel mai ocupat om, găsea un sfert de oră pentru a ne întreţine, a vorbi despre noutăţile editoriale, despre scriitori, despre soarta culturii noastre. Din aceste dialoguri se năşteau noi teme de colaborare, găseam împreună soluţii pentru viitoarele emisiuni.

Mulţi ani la rînd l-am crezut un prieten al literaturii şi al scriitorilor cum rar se mai întîmplă pe la noi şi numai atunci cînd şi-a lansat propriile emisiuni duminicale, am descoperit în el un înzestrat publicist şi chiar un filozof al culturii. Deşi a avut de-a face o viaţă cu tot ce ţine de cuvînt, în cartea lui postumă, pe care a visat-o probabil, meditează destul de mult despre tăcere. Probabil a ştiut să asculte nu numai ploaia, viforul şi vîntul, dar i-a plăcut îndeosebi liniştea, cînd prindeau colte multe dintre adevărurile despre viaţă, timp, om, neam, ţară, prieteni.

Nu cred să fi amînat publicarea acestor eseuri, versurile se prea poate le scria pentru sine atunci cînd îşi descărca sufletul de... armonii, ci chibzuia să-i apară o carte fundamentală, ce ar fi atras atenţia. Aşa a conceput el „Explozia de sinceritate”, în schimb în fiecare duminică ne servea cîte o porţie de „moncher-isme”. Ideea asta de adresare îmi plăcuse nespus şi chiar l-am încurajat, ştiind că ea provine de la Marin Preda, un prozator la care ţin mult.

Lucram la Audiovizual, cînd, la insistenţa preşedintelui de atunci şi vechiului prieten Alexei Ciubaşenco, un animator al culturii şi ziaristicii noastre, i-am propus lui Teleşcu un şir de dialoguri cu genericul „Să ne amintim de ...” Ilie ne-a promis toată susţinerea. Îi telefonam că venim şi el pregătea studioul, regizorul, pelicula, după care împreună cu Ciubaşenco dialogam pe viu amintindu-ne pe rînd de scriitorii şi ziariştii pe care-i cunoscusem – Petrea Darienco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Petru Dudnic, Nicolae Vieru, Ion Josu, Dumitru Coval, Pavel Cristea, Victor Mucerschi, Ionichie Stadnicov, Sergiu Manea, pictorul Andrei Ţurcanu. Intenţionam să edităm şi o carte pe baza acestor dialoguri, dar ne-au luat-o înainte alte griji, apoi plecarea subită a lui Ciubaşenco dintre noi a făcut ca această idee să rămînă nerealizată.

În schimb „Explozia...” sa a văzut lumina tiparului într-o excelentă ţinută grafică chiar la jubileul său de 60 de ani, numai că n-a fost ţinută în mînă de autor, el nu i-a mîngîiat coperţile lucitoare, nu i-a răsfoit paginile veline şi pozele selectate cu mult gust. S-a bucurat şi de o prefaţă semnată de marele Ion Druţă din care spicuim: ”Ilie Teleşcu, fiu de ţărani de la Căinari, din regiunea codrilor, avea un vădit talent de comunicare. La faţă îl cunoşteau puţini, vocea însă i-o cunoştea toată Moldova. Emisiunile lui, mai ales cele din ultimii ani, Apropo şi multe altele, erau aşteptate peste tot. Vocea lui blîndă de păstor, cu unduiri de sfătoşenie, erau un adevărat praznic pentru ascultători. Deseori auzeam vorbindu-se prin sate, cine l-o fi găsit pe Teleşcu cela, cine i-a pus microfonul în mînă?

Totuşi, dincolo de posturile pe care le ocupa, Ilie Teleşcu a fost un om al culturii, un om al comunicărilor  de suflet cu poporul din rîndul căruia a răsărit şi căruia i-a închinat viaţa.”
La serata omagială de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” Ilie ne privea din ramele ferestrei cerului. Poate că a auzit multe cuvinte de bine pe care le-ar fi meritat în viaţă. Dar aşa sîntem noi, apreciem de cele multe ori omul după dispariţia sa fizică şi ne dăm seama de asta abia după ce nu mai este. Iar tăcerile lui Ilie Teleşcu mi s-au părut deosebit de grăitoare.

Victor DUMBRĂVEANU